Referire la primele ziare băcăuane: "Sentinela de Bacău” (înființat în 1859 la inițiativa lui Costache Sturza) şi "Diorile" (apărut pe 21 septembrie 1867)
LDR:06006naa1 2200097 450
001
157855
100$a
20170503 m 1rumy03010101ba
101
0
$a
rum
200
1
$a
De la sindicate la asociațiile profesionale. Șase-șase, vine presa!
$f
Ioan Bîşcă
$e
[3 mai - Ziua Mondială a Libertăţii Presei]
300$a
Referire la primele ziare băcăuane: "Sentinela de Bacău” (înființat în 1859 la inițiativa lui Costache Sturza) şi "Diorile" (apărut pe 21 septembrie 1867)
463$0
105359
$c
Bacău
$d
1989-
$e
An 1(1989-), Nr.1-
$g
redactor şef: Nelu Broşteanu
$t
Deşteptarea
$v
Nr. 7874 (3 mai 2017), p. 21
600
0
$3
53818
$a
Sturdza
$b
Costache
$f
1806? - 1867
606$3
77414
$a
Istoria presei
606$3
77415
$a
Presă băcăuană
606$3
76336
$a
Istorie culturală băcăuană
606$3
79035
$a
Memorie locală
606$3
76276
$a
Aniversări culturale
700
0
0
$3
87132
$a
Bîşcă
$b
Ioan
801
3
$a
RO
$2
udc
$b
BJBC
$g
unimarc
856
#
$a
http://www.desteptarea.ro/de-la-sindicate-la-asociatiile-profesionale-sase-sase-vine-presa/
$2
Primele publicații din urbea noastră și-au făcut apariția cu vreun secol și jumătate în urmă. „Sentinela de Bacău” a fost prima tentativă de înființare a unui ziar politic, știintific și literar, în 1859, la inițiativa lui Costache Sturza (patron spiritual al Bibliotecii județene). După spusele documentate ale istoricilor, totuși primul periodic care a apărut la Bacău a fost săptămânalul „Diorile”, cu data de apariție, 21 septembrie 1867. Tot profesioniștii mai spun, că de atunci și până în 1989, pe meleagurile băcăuane s-au tipărit 187 de publicații, cifra stabilită, dar este posibil să fi fost mai multe. Au mai fost și încercări care n-au intrat în istorie. Curioșii pot merge să consulte arhivele. Date exacte nu găsiți pe internet. Începând din 1948, numărul lor a scăzut dramatic. Luați „Cioara vopsită” Explozia de publicații de la începutul anilor ’90, după apariția cotidianului „Deșteptarea”, pe 23 decembrie 1989, a încercat să potolească setea de informații a românilor. Rupți de realitate și îndoctrinați atâta timp, râdeam de Silviu Brucan care ne avertiza filozofic la televizor, că ne trebuie cel puțin douăzeci de ani ca să ne revenim, și încă pe atâția… să prindem Europa din urmă. Timp de cinci-șase ani, am avut la Bacău și în țară, cea mai „nebună presă reală” din spațiul estic. Nu lipseau de pe primele pagini nudurile, cadavrele, decapitate, arse, înecate, spânzurate sau călcate de tren. Erau la modă accidentele de mașină – mai rare atunci – măcar de la doi morți în sus, cu fotografii explicite. Caricatura și pamfletul au fost acceptate de toate regimurile. Normal, pe teme care să nu mai trebuiască cenzurate. Au prins cel mai bine și pe aceste meleaguri, în acea perioadă de „deschidere”. Parcă îl văd și acum, la începutul anului 1990, pe jurnalistul Aurel Stanciu, care semna „AS Milcovin”, cu un braț de ziare, cum striga prin Piața Mare: „Luați «Cioara Vopsită», publicație independentă și de bon-ton!”. Atacul la persoană, calomnia, aveau să vină ca cireașa de pe tort, că doar termenul nu l-a inventat … „Maestrul Vârlan”. „Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!“ sunt cuvintele din tirada faimoasă a lui Don Basilio, care l-a inspirat pe Rossini să compună „Aria calomniei“. Că pamfletul poate fi și subtil și actual, a punctat perfect regretatul actor Toma Caragiu, amintind de „șopârle”, „ șopârlițe”, „șeaua bătută să priceapă iapa?!”. Ba era chiar și „ca-n tenis”, la fel cum a tras recent un „as” Ilie Năstase, pe care presa l-a ajutat să afle toată lumea ce „ porumbel” a scăpat în culise. Când deontologia profesională este încălcată, nu este nevoie de o lege a presei. Avem legi! Drept rezultat, mulți ziariști au fost dați în judecată. La începuturi era o mândrie să fii chemat la Tribunal, în această calitate. Exista acea percepție că un reporter de investigație bun, trebuie să aibă mai multe procese la activ. A devenit ceva obișnuit astăzi. Practica de citare a unor autori de materiale jurnalistice, incomode, este des uzitată de avocați. O simplă chemare în instanță, în calitate de martor, duce la prelungirea procesului celui despre care s-a scris, dar trimis acolo de instituțiile în drept. Cu anii s-au dezvoltat componentele unui principiu nou, denumit concurență. A divizat publicații, a bulversat generații. O breaslă nouă prindea consistență. Apăruseră lupii tineri. Am avut un coleg pe care chiar îl chema Lupu. Mircea Lupu. Împreună cu alți entuziaști, nemulțumiți, a înființat primul sindicat al ziariștilor… de după. N-a rezistat, cum nu au rezistat nici celelalte sindicate, la majoritatea altor instituții private. Încă mai activează… la Stat. Presa liberă și democratică lua lecții în fiecare zi. Patronii… la fel. La nivel de țară, apoi pe regiuni, s-au înființat uniuni, asociații profesionale. Multe! Pentru ziariști, fotoreporteri, cameramani, crainici. Pentru cei care fac muncă de jurnalism și la televiziuni, radio, presă militară, agricolă… Avem Asociația Presei Independente, ba chiar și Asociația Română de Istorie a Presei. Astăzi, singura recunoscută oficial, conform Constituției (art. 30), adoptată prin lege de Parlament și promulgată de Președintele țării, este Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Cu criterii clare privind statutul de funcționare și regulamentul de a deveni membru al acestei organizații. Cu norme de conduită și de exercitare a profesiei, dar și de recunoaștere și recompensare, conform legii, a activității depuse de-a lungul carierei de jurnalist. Dar până aici a trecut mult. Am rămas din ce în ce mai puțini. Bacăul mai are astăzi un singur cotidian, tot „Deșteptarea”, la fel ca la înființare. Un ziar care rămâne alături de băcăuani, de la pensionari, până la generația tânără. După 1990, într-o perioadă cât de cât recentă, datele statistice nu se mai potrivesc în privința numărătorii. Dacă nu socotim revistele școlare și pe cele apărute în preajma alegerilor, au văzut lumina tiparului în acest interval cam 45 de ziare și reviste. Le numeri pe degetele de la o mână, pe cele care mai apar în prezent